O mare minune din vremea noastră

O mare minune din vremea noastră

 

foto: Orthphoto

Cândva, oarecum în trecut, prin începuturile mele duhovnicești un Avva cu putere blândă își chema pelerinii să le dea evloghia înspre muzeul mănăstirii. O mănăstire impunătoare, cu tradiție și cu duh de trăire autentică. În acest loc cald, cu multă dragoste, creștea în duh, ori de câte ori ajungea înspre aceste locuri, sufletul meu. Profitam întotdeauna, ajungând cât puteam de des. Nu rămâneam niciodată nefolosit duhovnicește… o carte, un cuvânt, o binecuvântare… toate însemnau prea mult pentru mine, cel ce nu cunoșteam mai înainte frumoasa dragoste creștină, frumosul trai ortodox.

Și dragostea față de mănăstire și de acele locuri creștea proporțional cu zilele…Avva era bun și este încă, cu părul alb și cu privirea de copil inocent, cu glas cald și atitudine cuminte, oarecând, cu voia Domnului, pentru obișnuita evloghie ne cheamă iarăși în muzeu, locul cu multe amintiri, locul cu binecuvântări și experienţe minunate – amintiri calde ce încă se mai pastrează în adâncul inimii. Cu bucurie acceptam şi acum, neștiind că de data aceasta era ceva mai deosebit ca de obicei… Avva pregătise o broșură, aparent simplă, aparent neînsemnată. 

Avva este Teofil cel Blând din Slănicul Argeșean, cunoscut tuturor…

Avva Teofil - foto Lumea Credinţei

Broșura formează, inspiră, înfricoșează…  te schimbă. Așa s-a întâmplat cu mine. Am pus-o mai jos spre bucuria de obște, sperând să vă bucure, aşa cum m-a bucurat şi pe mine cu ani în urmă.

I.T.

O MARE MINUNE DIN VREMEA NOASTRĂ 

Această descoperire dumnezeiască despre viaţa de dincolo de mormînt a avut loc în vara anului 1976, către un creştin ortodox sîrb care se afla în îndoială şi nepocăinţă. Ea s-a răspîndit repede în toate ţările ortodoxe din Balcani, fiind acceptată de majoritatea credincioşilor ca adevărată şi ziditoare de suflet. Cel dîntîi s-a tradus şi s-a tipărit la Muntele Athos în limba greacă. Apoi, Protosinghelul Petroniu Tănase, egumenul Schitului Românesc Prodromul, a tradus textul din greacă în limba română, în vederea difuzării ei în ţara noastră.

Căutînd să împlinim dorinţa părinţilor români atoniţi, dăm la tipar aceste pagini, spre folosul de obşte al credin¬cioşilor noştri, sub titlul: “O mare minune din vremea noastră”. Obştea Schitului Prodromul-Muntele Athos 1992

Spre Mănăstirea Ziţa

Mă străduiesc din toate puterile să povestesc faptele pe care le-am trăit în ziua de 11 iulie 1976, în cel de al 48-lea an al vieţii mele. În urma vedeniei duhovniceşti pe care am avut-o atunci, viaţa mea s-a schimbat cu desăvîrşire. Fiind invalid de război, în fiecare an merg să fac trata¬ment medical la una din staţiunile noastre balneare. Astfel, în anul acela, 1976, sfîrşitul lui Iunie şi o parte din luna Iulie, le-am petrecut la băile Matarusca, fiind găzduit la hotelul Ziţa.

După zece zile de tratament, la 9 Iulie am întrerupt provizoriu şederea mea la Matarusca şi m-am întors acasă în Kragughievaţ, pentru a lua parte la parastasul unei rudenii apropiate. După parastas, în ziua următoare, adică la 11 Iulie, puţin înainte de ora 10, am plecat de acasă cu automobilul meu spre băile Matarusca, spre a continua tratamentul început. Cînd am ajuns la podul lui Ibar, în Cralievo, circulaţia era întreruptă, datorită, precum spuneau şoferii prezenţi, unui accident de circulaţie, întîmplat lîngă depozitul de benzină, în drumul către mănăstirea Ziţa. Accidentul lăsase maşinile răsturnate şi îngreuia circulaţia. Dar în aceste împrejurări, ce poţi face? Trecînd pe pod, am luat-o spre dreapta, pe drumul care duce la mănăstirea Ziţa. La o depărtare de cîteva zeci de metri de pod, se află staţia locală de autobuze pentru transportul călătorilor spre mănăstirea Ziţa şi spre băile Matarusca. În staţie, cîteva zeci de călători aşteptau autobuzul, iar între ei se aflau un călugăr şi o călugăriţă, de o uimitoare frumuseţe.

Oaspeţi cereşti

În această parte a drumului, terenul era puţin înclinat şi aveam o bună vizibilitate; avînd şi viteză mică, am putut vedea bine ce se petrece înaintea mea. Am observat că monahul era de statură mijlocie, cam de 70 de ani, cu barba albă, deasă şi ondulată, dar după mişcare părea să nu aibă mai mult de 50 de ani. Purta rasă neagră, nouă şi culion cu camilafcă neagră care cădea pe spate. La piept purta, legat cu lanţ sau cordon, o cruce luminoasă şi de alt lanţ un engolpion sau iconiţa cu Maica Domnului şi Iisus Hristos. Călugăriţa de lîngă el, purta şi ea haină intens neagră şi pe cap avea culion la fel ca şi călugărul, numai că valul ei negru cădea pe umeri. Era de statură mijlocie, cu ochii mari şi frumoşi. La gîtul ei atîrnau, ca şi la monah, Cruce şi engolpion, care străluceau la soare. Eu pînă atunci, nu ştiam cum este îmbrăcămintea călugărească.

Călugărul şi călugăriţa făceau semn cu mîna ca să oprească vreo maşină din cele ce treceau pe lîngă ei, dar în zadar. Nici un şofer nu voia să oprească deşi în multe automobile erau locuri libere pentru două persoane, ba şi pentru mai multe. în .sinea mea am osîndit pe şoferii care puteau să-i ia, dar nu voiau. De ce nu-i iau? mă întrebam eu, doar şi călugării sînt oameni ca şi noi! De ce toţi îşi întorc capul de la ei? Nu puteam suferi această lipsă de bunăvoinţă faţă de călugări şi m-arn hotărît să-i iau eu, în cazul că nu mi-o va lua altul înainte. Dar nu i-a luat nimeni! Cum am ajuns aproape de ei, mi-au făcut şi mie semn să opresc. Am ieşit din rînd cu automobilul şi m-am oprit alături, ca să-i iau. Atunci călugărul s-a apropiat şi mi-a zis: “Dumnezeu să ajute!” şi eu i-am răspuns: “Dumnezeu să vă ajute”. Nu obişnuiam să salut aşa, fiindcă nu credeam în Dumnezeu, dar i-am răspuns aşa ca să-i fac plăcere. M-a întrebat apoi dacă pot să-l duc pe el şi pe soră pînă la mănăstirea Ziţa. I-am răspuns că pot şi i-am invitat să intre în maşină, deschizînd portiera din dreapta şi ridicînd scaunul din faţă, ca să intre în spate unul cîte unul. Cînd s-a apropiat de maşină, călugăriţa a pomenit şi ea pe Dumnezeu şi i-am răspuns de asemenea: “Dumnezeu să vă ajute!”. A intrat ea întîi în maşină şi s-a aşezat în spatele scaunului meu, apoi a intrat şi călugărul şi s-a aşezat alături. Ca să se simtă mai bine le-am zis: “Staţi lejer şi nu vă înghesuiţi”. La care călugărul mi-a răspuns cu bunăvoinţă: “Ne simţim bine, Duşane, numai tu să conduci cu atenţie”.

La acest răspuns am tăcut şi am închis uşa bine, ca să nu se deschidă cumva în timpul mersului. Fiindcă mă aflam în afara şirului de maşini, care circulau pe drum, aşteptam ca să-mi facă cineva loc spre a continua drumul cu pasagerii mei. În timp ce aşteptam, călugărul mă întreabă: “Nu aşa, Duşane, că te întorci de la parastasul din Kragughievaţ?” A pus întrebarea şi tot el a răspuns. M-a mirat de unde îmi cunoaşte numele şi ştie de unde vin. Surprins, n-am mai avut timp să mă gîndesc şi i-am răspuns: “Da, vin de la Kragughievaţ. Ieri am avut parastasul de un an a unei rudenii de a mea”. Călugărul mă ascultă şi continuă: “Şi acum mergi la Matarusca, deşi nu faci băi”. “Nu îndrăznesc să fac, i-am zis, pentru că apa este foarte caldă şi după fiecare baie trebuie să mă păzesc mult ca să nu răcesc şi să nu mă simt mai rău decît înainte”. Abia a încetat călugărul să vorbească şi a început călugăriţa: “De unde eşti, Duşan? Din Zacuta?” Tot aşa făcea şi ea; punea întrebarea şi tot ea răspundea. Apoi a continuat: “Duşane, toţi ai tăi sînt bine sănătoşi: tata Dumitru, mama Darenca, sora Duşanca, fratele Dragoliub. Ei cred în Dumnezeu şi cinstesc pe sfîntul patron al casei, dar sînt nestatornici. îndată ce se supără puţin înjură de cele sfinte. Fratele tău Milovan are şcoală înaltă şi este mare învăţat, dar şi mare ateu”.

După ce ea a tăcut, a continuat călugărul: “Şi tu, Duşane, crezi că Dumnezeu a făcut pe om şi nu eşti adeptul acelei concepţii că omul provine din maimuţă, dar nu te rogi lui Dumnezeu. Ai însă inimă bună şi eşti cinstit. De trei ori ai avut ocazii potrivite ca să te îmbogăţeşti, dar n-ai voit s-o faci în chip necinstit şi ai bunăvoinţă faţă de bătrîni şi săraci. Bunătatea ta te-a făcut să opreşti maşina, cum ai făcut azi şi spre binele tău. Ai răspuns la semnul nostru şi ne-ai luat, pe cînd ceilalţi la care le făceam semn, întorceau capul şi treceau. Mai bine nu se năşteau decît să se poarte în acest fel”.N-am înţeles atunci rostul acestor cuvinte, dar tremuram de frică. Între timp, un şofer mi-a făcut semn că pot intra în rînd înaintea lui, lucru pe care l-am şi făcut îndată. Am trecut repede de locul unde fusese ciocnirea maşinilor şi cînd am vrut să iau viteză, pentru a ajunge cît mai degrabă la mănăstirea Ziţa, pe neaşteptate, de pe un drum lateral de ţară, ne-a ieşit înainte un camion încărcat cu cărămidă şi alte materiale de construcţii, care ne-a încetinit dintr-odată drumul, pentru că mergea încet şi în aceiaşi direcţie cu noi. Eram silit să merg după el conducînd încet şi cu atenţie, deoarece din direcţia opusă veneau continuu maşini. Această situaţie mă obliga să iau aminte şi la circulaţia din spate, ca să văd dacă nu cumva cineva vrea să mă depăşească. Şi aşa, uitîndu-mă în oglindă, văd o privelişte neaşteptată: călugărul şi călugăriţa, care stăteau pe canapeaua din spate, aveau faţa foarte luminoasă şi în jurul capului aureolă de lumină-orbitoare.

 Tremuram de frică şi am înţeles că aceştia nu erau nişte oameni obişnuiţi. Din pricina atîtor surprize pe care le avusesem cu călătorii mei, atenţia a început să-mi scadă; degeaba reu¬şeam să conduc maşina şi de aceea am început să merg mai încet decît îngăduiau regulile circulaţiei. în timpul acestei încetiniri a mersului, călugărul şi călugăriţa au început, pe rînd, să-mi spună viaţa mea de cînd îmi aduc au aminte de mine şi pînă în ziua aceea. Aminteau tot ceea ce am făcut, bune şi rele, precum şi planurile pe care nimeni nu mi le cunoscuse şi nu le realizasem cîndva, din diferite pricini. Spre uimirea mea, povestirea lor era cu totul adevărată, ca şi cum îmi citeau viaţa dintr-o carte oarecare. Pentru cele bune mă lăudau, iar pentru viaţa fără rînduială, mă mustrau cu blîndeţe. Eram bucuros să intru în pămînt sau să mi se întîmple orice altceva numai să scap de acest chin, dar nu era scăpare, eram silit să le aud şi să le sufăr pe toate. Nu pomenesc toate mustrările pe care mi le făceau, pentru unele fapte ce privesc viaţa mea personală. Mai tîrziu, pe toate acestea le-am spovedit şi m-am pocăit pentru ele.

Voi pomeni totuşi un reproş pe care mi l-a făcut călugăriţa, cu amănunte. “De ce, Duşane, n-ai vrut să vorbeşti cu tatăl tău la onomastica lui Desa, fiica surorii tale?”. I-am răspuns ce s-a întîmplat în realitate. “Tata nu îmi atrăsese atenţia în legătură cu ceilalţi copii ai săi. Nu avea locul care i se cuvenea înaintea noastră şi voiam cu comportarea mea să-i arăt că este neplăcut şi dificil cînd într-o adunare de oameni, fiul nu vorbeşte cu tatăl său”. La această explicare a mea, călugăriţa mi-a răspuns: “Cine eşti tu şi cine sîntem noi ca să judecăm? Dumnezeu este Cel ce judecă şi face dreptate. Dumnezeu a spus în porunca Lui, ca să cinstim pe mamă şi pe tată şi celui ce împlineşte porunca, i-a făgăduit răsplată, că va trăi pe pămînt mulţi şi fericiţi ani. Părinţii sînt pentru copiii lor lucru sfînt. Tu însă ai procedat bine, pentru că ai inimă bună şi în ziua următoare ai mers la el, l-ai îmbărţişat, l-ai sărutat şi i-ai cerut iertare. Tatăl a plîns de fericire şi a zis: “Te iert, fiule!”. Călugăriţa mi le-a spus toate cu exactitate şi am rămas fără glas la această lecţie. Cînd am ajuns la podul din faţa mănăstirii Ziţa, călugărul mi s-a adresat din nou: “Duşane, ceea ce ţi s-a întîmplat acum şi ceea ce ţi se va mai întîmpla în cursul zilei, să nu spui la nimeni înainte de trecea celor trei luni de zile care urmează; dar după aceasta poţi s-o faci numai la rudenii şi prieteni”. I-am răspuns scurt: “Bine!” Şi m-am uitat iarăşi în oglindă, ca să văd dacă pot întoarce la staţia de maşini din faţa mănăstirii Ziţa. Şi de data aceasta, spre uimirea mea, văd aureole în jurul capetelor lor. Starea mea sufletească era foarte tulburată, din pricina tuturor acestor lucruri. Simţeam o nestăpînită nevoie să mă despart cît mai repede posibil de aceşti călători.

Tulburare şi uimire

În staţia de parcare, din faţa mănăstirii Ziţa, se aflau cîteva maşini şi o mare mulţime de turişti, care admirau mănăstirea şi împrejurimile ei. Am condus maşina pînă la aripa din faţă, la zidul înconjurător al mănăstirii. Am ieşit din maşină ca să deschid portiera, să poată ieşi cei doi călători. Dar nici de data aceasta nu mau cruţat. Cînd mă uit în maşină, deja nu se mai afla nimeni. Am început să tremur de frică. Privirea mi-a căzut pe uşa deschisă, privind pînă la uşa cealaltă. Nu puteam crede ochilor. M-am uitat iarăşi de mai multe ori, cu foarte mare atenţie, dar în maşină nu era nimeni. Necredinţa, spaima, tremurul m-au cuprins din toate puterile. Nesiguranţa de mine depăşise orice măsură. Mă temeam să nu-mi pierd mintea. Pentru a mă trezi din această stare, am început să-mi muşc mîinile, să mă trag de păr şi să-mi dau palme peste obraz, fără măsură. în acest chin fiind, n-am observat că în jurul meu se adunase lumea care venise la Ziţa şi că unii mă întrebau ce mi s-a întîmplat şi de ce mă lovesc. Starea mea era deznădăjduită şi tremuram ca de febră. Le-am răspuns: “Plecaţi, oamenilor, de aici!”. Am ieşit din mulţime şi m-am depărtat ca să mă con¬centrez şi să cuget asupra mea. în singurătatea mea, m-am uitat la ceas şi ora ora 11,30. Am început să-mi amintesc de fiecare cuvînt pe care mi-1 spusese călătorii mei, de cînd i-am luat în maşină şi pînă cînd au dispărut în chip inex¬plicabil. Din toate cîte mi se întîmplaseră, m-au tulburat ul¬timele lor cuvinte, adică, să nu spun la nimeni în următoarele trei luni ceva din cele mi se întîmplaseră şi cele ce se vor întîmpla în cursul zilei. Din pricina emoţiei teribile, am început sa voroesc tare: “Doamne, ce ar putea să mi se întîmple! Voi merge la băi, nu voi mînca, ci mă voi culca imediat ca să mă odihnesc. Ce ar putea să mi se întîmple, am repetat? Poate să mor? Dar mi-am adus aminte că omul nu poate povesti dacă moare şi că aceia îmi spuseseră să nu spun la nimeni nimic înainte de a trece trei luni. Din aceasta mi-a venit oarecare mîngîiere, eu care mai înainte nu mă temeam de moarte, însă în starea în care mă aflam nu-mi puteam lămuri toate aceste lucruri enigmatice. După puţină odihnă, mi-am continuat drumul spre băile Matarusca, dar nici pînă astăzi, nu-mi pot da bine seama cum în aşa tulburare am putut conduce maşina de la mănăstirea Ziţa pînă la băi. Din fericire, am ajuns cu bine, fără urmări neplăcute, dar eram cu totul uimit şi zdrobit de oboseală. Fără cîteva minute era ora 12, cînd am ajuns în faţa hotelului Ziţa. Lumea mergea la masă la restaurant, dar mie nu-mi era foame, deşi era ora mesei. Aveam absolută nevoie de odihnă. Mi-am luat lucrurile din maşină, am mers la camera mea să mă întind pe pat şi să mă gîndesc pe îndelete la toate cele întîmplate. M-am întins pe pat, fără sa scot nimic de pe mine, împotriva obiceiului meu, cînd era vorba chiar şi de puţină odihnă. Deodată am simţit durere în mijlocul pieptului şi apoi a urmat ceva ca o puternică împunsătură de ac în inimă, după care m-a cuprins o somnolenţă nestăpînită şi am căzut într-un somn adînc. Ceea ce mi s-a întîmplat, apoi, depăşeşte orice închipuire.

foto: Orthphoto

Călătorie spre Cer

Uşa s-a deschis larg. Camera s-a umplut de lumină. în ea intră un înger înaripat. Era de o mare frumuseţe, cu părul mare şi legat la spate. Purta o îmbrăcăminte largă şi luminoasă, iar pe deasupra alta mai luminoasă şi fără mîneci, iar în picioare purta sandale. îngerul a venit la mine şi mi-a zis: “Duşane, scoală să mergem”. M-am supus şi m-am sculat ca să mergem. îngerul mi-a zis iarăşi: “Duşane, eşti fericit că te-ai oprit azi şi ai ascultat pe Dumnezeu şi ai luat pe cei doi călători. Ştii oare pe cine ai dus azi cu maşina?” Am ridicat din umeri şi înainte de a răspunde că nu ştiu, îngerul mi-a zis: “Ai dus pe stratul Apostol Petru şipe sfînta Paraschiva, patroana casei voastre”. Mi-am adus aminte îndată că tata sărbătoreşte pe sfînta Paraschiva şi acum am înţeles cine era cu mine în maşină.. După aceasta, îngerul mă scoate din odaie şi mergem pe panta dinspre latura stîngă de le intrarea în băi, care se vede din direcţia mănăstirii Ziţa… Cîtva timp am mers în tăcere, apoi îngerul a început să-mi vorbească. “Duşane, tu lucrezi şi te afli adesea cu oameni şi zici că viaţa omului se reduce numai la a mînca, a bea şi a se îmbrăca, cît trăieşte, iar dacă moare îi este deajuns cei aproape doi metri de pămînt şi puţină ţărînă deasupra şi asta este totul. Află, Duşane, că moartea nu este sfîrşitul vieţii, ci loc şi stadie prin care trebuie să treacă omul. Dumnezeu a creat pe om din pămînt, i-a suflat Duh Sfînt şi omul a devenit suflet viu”.

Primele taine cereşti

Cînd am ajuns în vîrful dealului, îngerul a terminat de vorbit. în acel moment, în faţa noastră s-a coborît un nor dens, pe care m-a luat îngerul şi apoi a început să se înalţe repede. În timp ce norul se purta astfel, îngerul a început să-mi vorbească: “Duşane, cu inima ta nobilă, care iubeşte dreptatea şi cinstea, ai aflat mare milă înaintea Domnului, ca să-ţi arate drumul cel drept al mîntuirii”. După aceste cuvinte, norul s-a oprit şi îngerul mi-a grăit din nou: “Uită-te la pămînt”. M-am uitat şi el mi-a zis: “Ce vezi?” I-am răspuns: “Văd totul, globul pămîntului, ţările, oraşele, satele, rîurile, marea, animalele, oamenii şi persoanele pe care le cunosc bine”. Apoi m-am întors spre înger şi am văzut că în spatele lui erau trei rînduri de îngeri cu trîmbiţe în mînă. Străluceau, cu o lumină neobişnuit de mare. E cu neputinţă să descriu frumuseţea acestor îngeri. Atunci îngerul care mă conducea mi-a zis: “Duşane, uită-te spre pămînt şi la semnalul dat de trîmbiţele Arhanghelilor, vei vedea cum o să fie învierea morţilor, cînd va veni Domnul nostru Iisus Hristos pe pămînt, să judece viii şi morţii”. Cînd m-am uitat spre pămînt, îngerii au trîmbiţat şi în acea clipă au început să se deschidă mormintele, pe toată faţa pămîntului şi să iasă din ele morţii. Eram uimit, dar uimirea mea a devenit fără margini cînd am văzut bărbaţi, femei şi copii ieşind din rîuri, mări, lacuri, foc şi din gura animalelor şi în multe alte feluri, după cum plecase din viaţa pămîntească. În faţa acestei minuni am rămas mut, dar îngerul m-a lămurit imediat: “De ce te minunezi, Duşane? Fiecare om se va întoarce în viaţă la auzul trîmbiţei, în felul cum şi-a sfîrşit viaţa pămîntescă, indiferent dacă l-a înghiţit apa, l-a mistuit focul, sau l-a mâncat fiarele sălbatice. Toate sînt cu putinţă la Dumnezeu, pentru că la El nu există morţi, ci toţi sînt vii”. Şi mai mult m-am mirat cînd am văzut pe fruntea fiecărui om o hîrtie de mărimea unei jumătăţi de bancnotă, pe care era scris ceva, la unul mai mult, la altul mai puţin. Mă gîndeam ce putea fi scris pe fruntea fiecăruia; dar îngerul şi de data aceasta, fără să-l întreb, m-a lămurit: “Acestea sînt faptele pe care le-a făcut omul cît a trăit pe pămînt şi cu ele se va înfăţişa în faţa Domnului nostru Iisus Hristos şi pe baza acestora îl va judeca”. Apoi a adăugat că aici sînt scrise şi gîndurile toate şi că nimic nu poate fi ascuns. Printre cei ieşiţi din morminte am văzut şi rudenii de ale mele, prieteni, vecini şi mulţi cunoscuţi, de cînd îmi aduc aminte de ei. Au întins mîinile şi au zis ceva, dar n-am putut auzi cuvintele lor. După rudenii şi după cunoscuţi am înţeles că stăteau în cete, pe familii, deoarece rudeniile stăteau unele lîngă altele. Apoi îngerul mi-a zis: “Să mergem mai departe acum, dar o sa ne întoarcem tot în acest loc”.

Sufletele celor răposaţi

După aceste cuvinte, norul ne-a dus spre răsărit şi tot mai sus. După ce am pornit, am întîlnit o mulţime de oameni, ca nişte umbre, zburînd în jurul nostru în toate direcţiile. Li se vedeau bine mîinile, picioarele, capul, faţa întreagă. Mă gîndeam ce popor să fie acesta? Cine să fie aceşti oameni care se mişcă în văzduh? Cunoscîndu-mi gîndul, îngerul m-a lămurit: “Aceştia nu sînt oameni, ci suflete omeneşti. Fiindcă Dumnezeu este lumina, iar omul a fost făcut din pămînt, Dumnezeu i-a insuflat Duhul Său şi s-a făcut omul suflet viu. De aceea şi sufletele sînt luminoase. Sufletul care iese din om are vedere, auzire, vorbire, memorie, însuşiri pe care le avea şi cînd era în trup. Mi-a spus apoi că sufletul se află în fiecare părticică a trupului omenesc şi că mişcă tot organismul Dacă nu există suflet, nu există nici viaţă în trup. După aceasta mi-a spus şi acest lucru, că atunci cînd sufletul iese din trup, timp de 40 de zile trece din nou prin toată viaţa pămîntească, îi arată tot ceea ce a făcut, grăit şi gîndit; iar după 40 de zile se înalţă la cer pentru iudecată şi merge la locul care i se cuvine. Cu aceasta s-a sfîrşit vederea învierii morţilor şi convorbirea despre sufletele oamenilor şi norul ne-a dus mai departe spre sferele cele mai de sus. Despre călătoria din văzduh, numai în general vorbesc, pentru că nu este cu putinţă să descriu ceea ce se vede. Mulţimea şi spaima celor văzute îmi producea o negrăită şi continuă frică şi de aceea mă ţineam necontenit alipit de îngerul meu. Aceste chinuri însă au dispărut cînd am ajuns la un loc curat şi frumos, unde se afla o mare împrejmuire, ceva ca un zid căruia nu i se vedea nici începutul nici sfîrşitul. în zid se vedea o poartă în formă de cruce şi la dreapta intrării stătea un înger păzitor. Această îngrădire şi îndeosebi cetatea aveau o prealuminoasă podoabă. în acest loc sau staţiune, nu ştiu cum să-1 numesc mai bine, se aflau o mulţime de suflete, din acelea pe care le văzusem cînd mergeam prin văzduh şi unele erau mai luminoase, altele mai puţin. în jurul lor se aflau mulţi îngeri, dar şi mai mulţi diavoli cu chipuri monstruoase. Diavolii se sileau să împiedice sufletele pe care îngerul porţii le lăsa să intre înăuntru. Din tot ce vedeam, nu puteam înţelege nimic. Mă întrebam în sine: de ce unele suflete stăteau în cete? De ce aceasta, de ce aceea? Şi iarăşi îngerul meu îmi răspunde fără să-l întreb: “Duşane, n-ai putea să le înţelegi, dacă ţi le-aş spune pe toate”. Apoi îngerul m-a băgat înăuntru prin poartă. Drumul de aici şi pînă la poarta următoare era drept ca o săgeată şi foarte strîmt. La dreapta şi la stînga drumului, pe toată lungimea lui, se vedea o prăpastie adîncă şi înfricoşată. Aşa erau şi toate celelalte intervale dintre staţiile acelui drum, numai că drumul de la o staţie la alta devine tot mai strîmt, ajungînd la ultima poartă să aibă lăţimea abia a unui picior de om. După puţin mers, am ajuns la staţia a doua, mai frumoasă şi mai luminoasă decît cea dinaintea ei. Şi aici erau suflete cu însoţitorii lor îngeri şi înger păzitor la poartă. Aici diavolii, cu mai multă înverşunare se sileau să oprească sufletele cărora li se îngăduise să intre prin poartă. Se sileau din răsputeri să le tragă în vreo parte, dar fără izbîndă, pentru că sufletele care putuse intra prin poarta în formă de cruce, aici erau ferite de năvala dracilor şi treceau. Îngerul meu împreună cu mine am trecut prin toate aceste porţi. Fiecare staţie era mai frumoasă decît cea dinaintea ei. îngerii care stăteau la intrări, erau îmbrăcaţi deosebit şi porţile erau tot mai luminoase, cu cît înaintam de la prima poartă spre cea din urmă.

foto: Orthphoto

Lumina Raiului

La poarta staţiei celei din urmă stătea un tînăr preafrumos, asemenea cu îngerul meu păzitor. în mîna stîngă ţinea o carte, iar în dreapta o sabie. Ne-a salutat, plecîndu-se bucuros şi făcîndu-ne loc, ne-a făcut semn să intrăm înăuntru. Am trecut înăuntru de la ultima poartă, cu toate că aici trecerea era şi mai strimtă. Abia am trecut de această poartă şi îndată ne-am aflat într-o mare lumină… Pînă la, ultima staţie, se vedea obişnuita lumină pămîntescă. Deosebirea dintre această lumină şi lumina cea nouă în care intrasem este aşa mare, ea deosebirea dintre o zi plină cu soare şi noaptea cea mai întunecoasă. Uimit de puternica lumină, am început să mă uit căutînd cu ochii soarele, dar îngerul meu mi-a explicat că am trecut de sistemul solar şi ne găsim sub bolta împărăţiei cereşti, că cerurile strălucesc de la faţa lui Dumnezeu şi că aici nu este niciodată noapte, ci, de-a pururi ziuă. Frica şi cutremurul care mă stăpînise aproape necon¬tenit pînă în acel loc, acum au dispărut şi deodată m-am umplut de o negrăită linişte şi mare bucurie. Din înălţimea bolţii cereşti se vedea în jos măreaţa privelişte a unui foarte rnare oraş. Case, biserici, parcuri şi alte nenumărate frumuseţi cereşti se vedeau peste tot în acest nemărginit spaţiu ceresc şi toate luminau şi străluceau ca o neobişnuită lumină. Privirea mi-a fost atrasă de către două rîuri uriaşe, care curgeau domol prin acest oraş. Unul din rîuri avea un lichid alb, iar altul galben. îngerul mi-a înţeles şi de data aceasta mirarea mea şi mi-a explicat că e vorba de lapte şi miere. Uitîndu-mă la aceste rîuri, am observat că din ele se răsfira un mare număr de pîrîiaşe, care în curgerea lor se apropiau de toate plantele şi le udau. Uimit de acesta privelişte, am simţit în suflet un fel de tresăltare, care fără să vreau m-a făcut să întind mîinile înspre ea. Doream să ating cu mîinile acele lucruri, să le mîngîi, dar îngerul meu m-a tras şi am coborît repede din acel loc înalt. Bucuria şi uimirea mea nu mai aveau margini, văzînd toate cele ce ne înconjurau. Nu ştiam unde să mă uit mai întîi. De lîngă mine şi pînă departe, cît puteau cuprinde ochii, mişuna atîta viaţă, cum nu-şi poate închipui un om să vadă în altă parte, decît în Paradis. Terenul Paradisului era ca de sticlă şi limpede ca cristalul, iar acele pîrîiaşe curgeau la vale pe teren. în jurul nostru, la diferite distanţe, se aflau preafrumoase case de tot felul de mărimi şi forme. Fiecare era împodobită cu o artă desăvîrşită. Mi-au atras atenţia acoperişurile acestor case paradisiace, care se asemănau oarecum cu acoperişurile bisericilor ruseşti cu multe turle. Lumina care le scălda din toate părţile, dădea acestor construcţii şi mai mare frumuseţe. în jurul acestor palate cereşti se întindeau parcuri uriaşe, pline de copaci minunaţi şi de flori, care răşpîndeau o negrăită mireasmă şi parfumul lor purtat de o adiere uşoară se revărsa peste tot. Cu uimire am observat că fiecare floare înfloreşte necontenit şi îşi schimbă culoarea şi odată cu aceasta are o nouă şi îmbătătoare mireasmă. Împreună cu aceste plante am văzut şi mulţime felurită de copaci roditori, împodobiţi cu rod ca nişte frumoase panglici. Roadele acestor pomi erau foarte mari şi pline de must, care se vedea cum curge prin ele. Îngerul mi-a explicat că pomii rodesc de douăsprezece ori pe an. Prin toate părţile Raiului, pe unde mă conducea îngerul, am văzut mulţime mare de oameni, de toate vîrstele. Bătrînii erau de o frumuseţe desăvîrşită şi minunată. Din semnele bătrîneţii păstrau numai părul alb şi barba ondulată, pe cînd feţele lor erau ca ale unor tineri. Şi mai mult am admirat pe copii, care în multe privinţe se asemănau cu îngerii. Mă uitam cum jucau diferite jocuri prin parcuri: unii făceau coroniţe de flori şi alte podoabe şi păsările coborau pe umerii lor, băteau din aripi, cîntau şi se veseleau de jocurile lor. Am observat că îmbrăcămintea copiilor şi a celor vîrstnici nu era la fel şi avea culori diferite; croiala şi alte amănunte se armonizau plăcut cu felul lor de slujire. în jurul capului, copiii aveau aureole mai mici decît ale îngerilor şi ale sfinţilor. Pentru viaţa lor pămîntească curată şi virtuoasă, Dumnezeu le dăruise în Rai toate bucuriile. Împreună cu aceşti locuitori ai Raiului se afla şi o mulţime nenumărată de îngeri. Desăvîrşirea şi frumuseţea îngerilor este cu neputinţă a o descrie. Străluceau mai puternic decît soarele şi de pe îmbrăcămintea lor se revărsau lumini ca fulgerele. îngerii făceau ceată cu tinerii şi cu cei în vîrstă şi împreună cu ei slăveau pe Dumnezeu. Mergînd prin Rai am observat un lucru mai minunat decît toate. împreună cu îngerul meu, umblam neobişnuit de uşor şi foarte repede. într-o clipă am ajuns la un loc de o minunată frumuseţe care întrecea prin lumină şi podoabă pe toate cele văzute pînă atunci în Rai. În faţa noastră, nu departe, la dreapta se vedeau adunate într-o mare ceată, puterile cereşti cele mai înalte. La fel, în partea stîngă se vedeau, în cete deosebite una de alta, marii aleşi ai lui Dumnezeu. Nu pot găsi cuvinte potrivite pentru a descrie minunatele frumuseţi ale acestora. În faţa acestei adunări, îngerul meu încetineşte mersul, se mtoarce spre dreapta, începe să-mi explice şi să-mi arate cu mîna: “Aceştia sunt îngerii, aceştia sunt Arhanghelii, aceştia sunt Heruvimii şi aceştia sunt Serafimii”; apoi se întoarce spre stînga şi zice: “Aceştia sunt cuvioşii, aceştia sunt proorocii, aceştia sunt drepţii şi aceştia sunt sfinţii”. Şi iarăşi îngerul se întoarce spre stînga şi-mi arată cu mîna, zicînd: “Aceştia sunt monahii, aceştia mucenicii, care au fost munciţi pentru Domnul Iisus Hristos şi s-au învrednicit de slava cerească. Apoi se întoarce iarăşi spre dreapta şi zice: “Aceştia sunt Apostolii”. Aici îngerul meu s-a oprit şi din ceata apostolilor s-a desprins Apostolul Petru şi a stat înaintea noastră. în acelaşi timp din stînga apare şi cuvioasa maică Paraschiva şi vine alături de Apostolul Petru. Călătorii pe care îi transportasem în acea zi de la Kralievo la Mănăstirea Ziţa, stăteau înaintea noastră în mare slavă şi strălucire. Pe capete aveau steme strălucitoare şi hainele pe care le purtau străluceau cu o neobişnuită lumină şi podoabă. Pe umărul drept şi pe piept aveau coroane nespus de frumoase, care îi împodobeau ca nişte decoraţii. Frumuseţile Raiului erau mai presus de orice desăvîrşire. In tot drumul făcut prin Rai, niciodată nu-mi trecu prin minte că o să revăd pe călătorii mei. De aceea, surprins de această întîlnire şi vedere a lor, îi priveam de jur împrejur fără să-mi pot lua ochii de la ei. Din această bucurie duhovnicească, m-au trezit cuvin¬tele Simţului Apostol Petru: “Ştii, Duşane, pe cine ai dus cu maşina astăzi?” Fără să-mi ascund bucuria, am răspuns cu mare însufleţire: “Ştiu!”. Apoi, Apostolul continuînd cuvîntul, mi-a zis: De acum să nu mai fii om necredincios, ci credincios şi să te botezi în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh”. Apoi Apostolul a făcut semnul Sfintei Cruci, arătîndu-mi cum să-î fac şi eu. Cînd eram copil, eu nu făceam semnul crucii corect, de aceea Apostolul mi-a arătat cum trebuie să-1 fac şi apoi a continuat să mă sfătuiască: “In rugăciune să te rogi îa toţi sfinţii: la prooroci, la apostoli, la îngeri, la arhangheli, la Heruvimi şi Serafimi, dar mai presus de toţi la Maica Domnului, Preasfînta Născătoare de Dumnezeu Măria, a cărei slavă şi cinste este mai mare decît a tuturor îngerilor din Cer. Ea este grabnic ajutătoare, celor ce cheamă ajutorul ei cu credinţă în rugăciune. De acum să te laşi de obiceiurile rele înrădăcinate în tine şi să sărbătoreşti pe Sfînta Paraschiva, patroana familiei, pare se roagă pentru toţi cei ce ţin sărbătoarea ei. Aceasta pe care ai văzut-o şi o vezi şi mi-o arătă cu bucurie sfîntul Arhanghel Gavriil -, fericit eşti tu, ai tăi şi toţi care o cinstesc; dar numai aceasta nu-ţi este deajuns, dacă apoi nu vei merge pe calea arătată de Domnul nostru Iisus Hristos. Şi tu, Duşarie, poţi, în puţina viaţă cît ţi-a mai rămas, să te mmtuieşti prin post şi prin rugăciune şi să ţii pînă la sfîrşit poruncile lui Dumnezeu”. Cuvintele marelui Apostol au mişcat adînc sufletul meu. Sub puterea acestei învăţături, stăteam nemişcat şi ascultam acele lumini ale lui Dumnezeu (îngerii). Din această stare m-a scos arhanghelul Gavriil, continuînd explicaţiile: “Aceştia simt proorocii lui Dumnezeu, aceştia, mucenicii cei mari”. Astfel, mi i-a arătat la rînd pe toţi şi ei, la fiecare prezentare, zîmbeau liniştit şi se înclinau uşor..

foto: Orthphoto

În faţa Tronului Domnului

După această întîlnire, îngerul meu m-a dus mai departe în Rai. Am înţeles atunci că am străbătut distanţe uriaşe şi că deosebeam cu ochii, îa mari depărtări, cele mai mici amănunte, ca şi cum le vedeam de aproape. În Rai vedeam mult mai bine şi mai departe decît atunci cînd mă aflam pe nor şi priveam învierea morţilor. îmi dăduse Domnul această putere în timpul cînd îmi arăta lumea cea duhovnicească. Megînd prin Rai am întîlnit nenumărate şi foarte fru¬moase biserici, care erau construite din aur şi împodobite cu pietre scumpe. Uşile lor erau larg deschise şi dinăuntru se auzeau minunatele cîntări ale cetelor îngereşti, ale arhanghelilor şi ale sfinţilor de la săvîrşirea măreţelor liturghii cereşti. Îngerul meu mă purta peste tot şi unde voia să văd ceva mai bine încetinea mersul, dar nu se oprea niciodată. Nu ştiu cît am mers astfel, cînd deodată îngerul s-a oprit. În faţa noastră a apărut la o mare depărtare o ridi-cătură şi deasupra ei o Cruce mare. Pe Cruce se vedea Domnul nostru Iisus Hristos răstignit şi, deasupra Crucii, un porumbel mare cu aripile deschise» Din Cruce se revărsau, în chip de raze, în toate părţile o lumină orbi¬toare, iar la baza ei se aflau mulţimi de îngeri, arhangheli şi cetele apostolilor, proorocilor şi sfinţilor, care slăveau pe Domnul răstignit. În spatele Crucii se vedeau biserici şi clădiri foarte mari. Toate cele văzute erau aşa de luminoase, măreţe şi împodobite încît am rămas uimit în faţa acestor frumuseţi cereşti. Atunci îngerul meu mi-a zis: “Acolo, Duşane, este tronul Domnului, dar încă nu eşti vrednic să mergi mai departe”. Apoi îngerul s-a întors şi am ieşit repede din Rai.

foto: Orthphoto

Chinurile Iadului

De acolo ne-a luat iarăşi norul care ne purta şi ne-a dus undeva spre apus. De data aceasta, de pe nor nu se mai vedea nimic unde mergeam. Am avut impresia ca nu am călătorit mult în această direcţie, deoarece norul a început să coboare cu mare iuţeală şi ne-a lăsat undeva departe într-un fel de prăpastie. Am ieşit de pe nor şi îngerul m-a băgat într-un loc întunecos, aşa de dens şi de negru, încît nu se aseamănă cu nici un fel de întuneric. Din adîncul acestui infern ne-a izbit o putoare îngrozitoare, din pricina căreia abia mai puteam respira. Simţeam că ne găsim în faţa a ceva înfricoşător, dar nu-mi dădeam seama ce putea fi. Spaima şi cutremurul m-au cuprins în cel mai înalt grad şi m-am alipit de îngerul care mă conducea, ca să mă păzească şi mă ocrotească în această înspăimîntătoare călătorie. Bănuielile mele s-au adeverit repede, pentru că în adînc a apărut o mare nesfîrşită, care ardea cu flăcări înfricoşătoare. în scurt timp am ajuns şi ne-am oprit în faţa ei. Mai tîrziu mi-am dat seama că ne aflam pe un loc înalt, ca în faţa unui lung zid, care ne despărţea de focul cel veşnic şi de chinurile iadului. Priveliştea care mi-a apărut în faţa ochilor mi-a tul¬burat aşa de tare mintea, că am rămas ca înlemnit. Ochii mi se învîrteau şi frisoane reci îmi străbăteau tot trupul. Parcă eram paralizat. Atît simţeam, numai că trăiesc. Cînd m-am uitat, iarăşi, am văzut în faţa mea un fel de crater de vulcan, în care fierbea apă sulfuroasă înpuţită şi deasupra jucau flăcări uriaşe. “Această mare, mi-a spus îngerul, nu are peste tot aceiaşi adîncime. Acolo unde înălţimea flăcărilor ajunge la 40 de metri, marea este mai adîncă”. Cuprins de această neînchipuită spaimă, am văzut o mare mulţime de animale înfricoşate, care au fost făcute pentru ca muncile să fie şi mai groaznice. Şerpi uriaşi, cu unul sau mai multe capete, se încolăceau şi sugrumau pe păcătoşi şi îi trăgeau în adîncul acestei mări de foc. Se vedeau şi alte animale cu forme şi mărimi înspăi-mîntătoare, din ale căror guri.însîngerate se vedau mîini, picioare şi alte părţi ale trupului omenesc. Printre acestea colcăiau viermi, scorpioni şi alte fiinţe îngrozitoare, care se mişcau necontenit, săreau ca înnebunite, se aruncau şi năvăleau ca turbate asupra sufletelor osîndite în acest loc de chinuri. Se auzeau strigăte, ţipete, vaiete, tînguiri, şi plîngere de glasuri ale multor oameni. În această mare de foc, sufletele omeneşti sunt părăsite în adînc fără nici un ajutor. Din toate părţile năvăleau asupra lor nenumărate roiuri de astfel de animale, care îi muşcau, îi rupeau, îi străpungeau şi îi sfîşiau pînă la ultima bucată. Iar trupurile sfărmiţate şi mutilate îşi luau din nou întreaga formă omenească.

Uitîndu-mă îngrozit la această privelişte, eram gata să cad de frică în acest foc, dar îngerul m-a ţinut şi mi-a zis: “Nu te teme, Duşane, acum ne aflăm în iad. Aceşti şerpi şi celelalte vieţuitoare înfricoşătoare, care stau în această apă sulfuroasă clocotită şi-i chinuie pe oameni, i-a făcut Dumnezeu astfel ca apa clocotită şi focul să nu-i vatăme. Aceste fiare, precum vezi, în veci îi vor chinui în foc, dar niciodată nu vor arde, nici nu vor muri. Nu puteam suferi priveliştea acestor chinuri şi de multe ori am închis ochii ca sa nu le mai văd. Odată nu m-am stăpînit şi am întors capul spre întuneric şi de acolo mi-au apărut nişte fiare negre cu ochi ca de foc şi cu gurile căscate. Urlînd, au început să zboare în jurul nostru cu o iuţeală uimitoare, făcînd un zgomot care cutremura iadul ca nişte trăsnete teribile. Înţelegînd starea mea critică, îngerul mi-a zis: “Nu te teme! Aceştia sunt diavoli pe care îi deranjăm. Nu pot suporta prezenţa noastră, dar nu îndrăznesc să se apropie”. Apoi îngerula adăugat: “Vezi, Duşane, cum se chinuiesc acum, aşa se vor chinui în veci toţi cei care nu cred în Dumnezeu, toţi care se leapădă de numele Lui, toţi cei care se închină la dumnezei mincinoşi. Dumnezeul acestor oameni este pîntecele precum şi averile, vilele, maşinile, podoabele, şi toate, plăcerile şi deşertăciunile lumeşti ale acestui veac. Împreună cu ei se vor chinui şi acei care cred în Dumnezeu dar se feresc s-o facă la arătare, sau dacă îi întreabă cineva. Veşnicile chinuri îi aşteaptă şi pe acei care nu cinstesc pe tatăl şi pe mama lor şi pe aproapele. în acest foc se vor chinui şi acei care în viaţă au iubit mai mult păcatul, precum sunt: mincinoşii, cei ce au jurat strîmb, lacomii, batjocoritorii, răutăcioşii, cei ce urăsc, hoţii, criminalii, desfrînaţii, iubitorii de argint, toţi care au înjurat de lucruri sfinte şi cei asemenea lor. Ca să scapi de aceste chinuri, trebuie neapărat să te pocăieşti, să te spovedeşti de toate păcatele tale, cînd te vei întoarce pe pămînt.” Învierea morţilor După aceste cuvinte, îngerul m-a apucat de mînă şi fulgerător am ieşit din iad. La ieşire ne “aştepta norul şi ne-a dus la locul de unde am văzut învierea morţilor. De data aceasta eram mai aproape de pămînt. Toată lumea înviată pe care o văzusem mai înainte era rînduită în trei cete mari. în prima ceată din partea dreaptă, oamenii erau luminoşi şi aveau faţa veselă. La stînga lor, în ceata a doua, oamenii aveau feţele triste şi întunecate. Numărul lor era mult mai mare decît al celor din prima ceată. În sfîrşit, la stînga, în ceata a treia, se afla o foarte mare mulţime de oameni cu feţele negre şi urîte. Uitîndu-mă cu atenţie la aceşti- oameni, îngerul a început să mă lămurească: “Oamenii din partea dreaptă, cu faţa luminoasă, sunt drepţii. Pe aceştia îi aşteaptă răsplata veşnică, care li se cuvine pentru viaţa lor cinstită de pe pămînt. Aceştia din ceata de mijloc, cu feţele întunecoase, sunt cei care au păcate mai uşoare. Pentru aceştia trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu şi să facem fapte bune în numele lor şi aşa li se vor ierta păcatele. La Dumnezeu lucrul cel mai plăcut este rugăciunea însoţită de fapte bune. Aceştia pe care îi vezi la stînga sunt păcătoşii cei mari. Din pricina vieţii lor urîte de pe pămînt, acum sunt schimonosiţi potrivit cu păcatele lor şi aşa vor fi aruncaţi în focul cel veşnic. Era o privelişte înspăimântătoare vederea acestor mari păcătoşi. Trupurile lor erau umflate şi pline de răni grozave. Din rănile vii şi deschise curgea un puroi murdar şi mulţime de viermi şi şerpi muşcau din aceste trupuri necurate. Din gurile lor deschise atîrnau limbile umflate, pe care nu le mai puteau trage înăuntru. Toţi ţineau în mîini cîte ceva, potrivit cu îndeletnicirile pe care le avuseseră în viaţă. Astfel, brutarii .ţineau pîine, măcelarii cuţite de măcelărie, hoţii ciomege şi pistoale pline de sînge, morarii şi negustorii ţineau balanţe şi alte obiecte de măsurat şi arătau că au falsificat măsurile. Se vedea că au cîntărit necinstit şi s-au îmbogăţit în chip mincinos. Aici se aflau şi doctorii, care au cerut de la bolnavi plată pentru îngrijire, sau au lăsat să moară pe cei ce nu puteau să plătească. Am văzut, de asemenea, vrăjitori şi vrăjitoare, care făceau vrăji, stingeau cărbuni, ghiceau în cafea, în palmă sau în cărţi, cu scop de a desface căsătorii, de a învrăjbi pe prieteni şi de a face rău. Toate le făceau pentru cîştig, iar lîngă vrăjile lor se aflau grămezi de bani. În ceata păcătoşilor se aflau şi femeile care şi-au ucis copiii în diferite chipuri, numai şi numai ca să se desfrîneze cu alţi bărbaţi.

Acestea, precum şi toţi desfrînaţii, erau pline de umflături şi răni deschise. Organele lor genitale exagerat de mari, ajungeau pînă la pămînt şi pe ele, pline de puroi, se urcau şerpi şi viermi. Limbile lor, de asemenea, atîrnau afară umflate. Aici se află şi cei ce au făcut grele amestecări de sînge: tată cu fiică, mamă cu fiu şi frate cu soră şi alte rudenii. Priveliştea aceasta era oribilă şi înspăimîntătoare. În chip deosebit m-am mirat cînd am văzut pe cei ce trăiseră în biserici şi mănăstiri. Este vorba de episcopi, preoţi, diaconi, călugări şi călugăriţe, care cu grozava lor înfăţişare nu se deosebeau de criminali, de iubitorii de argint, de curvari, de înşelători şi de ceilalţi păcătoşi. Cunoscîndu-mi gîndul, îngerul mi-a zis: “Nu te mira, Duşane, că şi aceştia se află împreună cu păcătoşii cei mari. Aceştia de bună voie s-au jurat pe Sfînta Cruce şi pe Evanghelie, că vor sluji lui Dumnezeu cu credinţă şi că vor urma calea Domnului nostru Iisus Hristos; că vor povăţui cu învăţătura şi cu pilda vieţii lor poporul, ca şi Sfinţii Apostoli, pe calea Domnului, ca să fie bisericile pline şi oamenii să se mintuiască. Dar ei au făcut dimpotrivă. în loc să fie pildă de urmat pentru popor cu viaţa şi purtarea lor ei una au zis şi alta au făcut Au scurtat slujbele, botezurile, cununiile, înmqrmîntările, parastasele, sfinţirea apei şi celelalte slujbe. Au fost iubitori de argint. Au luat mai mult de la săraci şi credincioşi decît de la cei bogaţi; au iubit desfrîul, blestemul, beţia, lăcomia pîntecelui, jocul cu zaruri, vilele şi maşinile. Au fost făţarnici şi invidioşi, s-au înjosit unul pe altul ca să se facă iubiţi de popor. Prin viaţa lor de sminteală au depărtat pe mulţi oameni de buna credinţă, care veneau pentru rugăciune sau voiau să vină, dar cînd vedeau purtarea respingătoare a acestor clerici, părăseau credinţa, sărbătorile şi obiceiurile creştineşti. Tine minte, Duşane, depărtarea omului de credinţă este asemenea cu uciderea. Dacă aceşti clerici aveau o viaţă vrednică de urmat, oamenii s-ar fi apropiat de Dumnezeu şi s-ar fi mîntuit. Din această pricină, aceşti clerici, în afară de păcatele lor personale, s-au împovărat şi cu păcatele acelora pe care i -au îndepărtat de credinţă şi acum, pe lîngă cele ale lor, plătesc şi pentru ale altora. Celui care arată drumul cel drept al credinţei unui păcătos şi acesta se pocăieşte şi devine creştin adevărat, i se iartă multe din păcatele sale. Aceşti clerici păcătoşi aii pierdut multe suflete şi de aceea Dumnezeu îi osîndeşte împreună cu păcătoşii cei mari: cu ucigaşii, cu curvarii, cu iubitorii de argint şi alţi băutori de sînge. Vezi, Duşane, cum arată drepţii şi cum arată păcătoşii! întocmai aşa se vor înfăţişa înaintea Domnului nostru Iisus Hristos, la a doua venire a lui Dumnezeu, Care îi va judeca după faptele lor”. Drepţii, de asemenea, purtau semne potrivit cu profe¬siunea lor. Brutarii, măcelarii, negustorii ţineau balanţe înclinate de partea cumpărătorilor, pentru că le-au dat mai mult, au dat milostenie, au hrănit pe cerşetori, pe săraci şi pe flămînzi, au găzduit pe călători, au fost temători de Dumnezeu şi au împlinit poruncile Lui. Toate păcatele celor drepţi, şi le-au şters prin pocăinţă, post şi rugăciune, prin milostenie şi alte fapte bune şi, apoi, prin împărtăşirea cu Sfîntul Trup şi Sînge al Domnului nostru Iisus Hristos, şi-au sfinţit vasul sufletului lor. Aceştia au iertat pe toţi cei ce le-au greşit şi Dumnezeu i-a iertat acum şi pe ei. Printre păcătoşi şi drepţi am recunoscut rudenii de ale mele ‘şi prieteni, dar îngerul mi-a atras atenţia: “Duşane, să nu pomeneşti pe nume cum arată vreuna din rudenii, prieteni sau cunoscuţi; numai în general să spui cum arătau drepţii şi cum arătau păcătoşii”.

foto: Orthphoto

Sfaturile îngerului

După aceste cuvinte ale îngerului meu conducător, au trîmbiţat arhanghelii şi toată priveliştea a dispărut. Apoi îngerul m-a lămurit că şi cei vii în ziua judecăţii vor fi împreună cu cei înviaţi şi că într-o clipă se vor schimba şi vor deveni asemenea lor, cu faptele scrise pe frunţile lor. Apoi au dispărut şi arhanghelii cu trîmbiţele lor şi pe nor am rămas numai noi doi, îngerul şi cu mine. În această singurătate, îngerul a continuat să-mi vorbească: “Duşane, tu eşti om cinstit, ai milă pentru alţii şi inimă bună care te-a păzit să nu faci rău altora. Urăşti păcatele celor mincinoşi, hoţi şi făţarnici şi nu rîzi de alţii. Banul nu a putut să te corupă. în Dumnezeu crezi numai la suprafaţă, ca în anii copilăriei. N-ai fost adeptul învăţăturii că omul se trage din maimuţă, dar nici convins n-ai fost, pentru că nu ştii nimic despre Dumnezeu. Ai multe obiceiuri rele şi multe păcate. Cînd te mînii, înjuri şi pe Dumnezeu. Ai talent la cîntat şi îţi place să ghiceşti în cafea şi să prezici. Eşti desfrînat. Orice femeie care îţi place şi nu îţi este ruda, doreşti să o cîştigi. La aceasta te-a ajutat cîntatul şi căutatul în cafea. Ai minţit numai cînd ai înşelat femeile şi mai ales pe a ta, faţă de care te jurai că eşti cinstit. Ai văzut în ce stare se află curvarii, cum putrezesc de vii şi cum se chinuiesc. De aceea, sa nu mai ghiceşti în cafea şi să cinsteşti pe fiecare femeie ca pe o soră şi ca pe mamă, pe fiecare tînăr ca pe un frate şi pe tot omul în vîrstă ca pe tată. Şi să mi mai înjuri. Roagă-te lui Dumnezeu şi pocăieşte-te de toate păcatele pe care le-ai făcut. Iubeşte pe oameni, dar faptele lor rele să le urăşti. Iartă pe toţi, ca să ţi se ierte şi ţie păcatele. Dreapta ta judecată şi bunătatea au cîntărit mai greu decît păcatele tale. Trebuie să te spovedeşti la una din bisericile ortodoxe; apoi să te împărtăşeşti cu Trupul şi Sîngele Domnului nostru Iisus Hristos şi Domnul îţi va ierta păcatele. De astăzi să nu mai păcătuieşti şi să te botezi în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh”. Apoi îngerul îşi face cruce, arătîndu-mi cum trebuie să fac şi eu corect semnul sfintei Cruci. “în rugăciune să te rogi la toţi sfinţii şi la sfîntul tău patron, la apostoli, la prooroci, la îngeri, la arhangheli, la Heruvimi şi Serafimi, continuă îngerul, dar mai ales decît la toţi şi în primul rînd, la Prea Sfînta Născătoare de Dumnezeu Maria, Mama lui Hristos Dum¬nezeu, pentru că slava ei, cinstea şi înălţimea ei sunt mai mari decît ale tuturor îngerilor din Cer. Ea este grabnică ajutătoare tuturor celor ce o cheamă cu evlavie în ajutor. Să ţii minte, Duşane, şi acest lucru: ori de cîte ori un păcătos se pocăieşte sincer, se roagă lui Dumnezeii să-i ierte păcatele şi ne cheamă în ajutor şi pe noi care ne aflăm în Cer, în aceeaşi clipă şi noi rugăm pe Dumnezeu Tatăl, pe Fiul şi pe Sfîntul Duh ca să-i ierte păcatele. Atunci se face cu adevărat şi în Cer bucurie. De acum să prăznuieşti pe Sfînta Paraschiva, patroana familiei tale, pe care tatăl tău o prăznuieşte. Ea, Duşane, se roagă pentru toţi ai tăi şi pentru toţi cei ce o cinstesc şi o pomenesc. Şi-ţi mai spun ceea ce ţi-a spus marele Apostol Petru: Foloseşte puţina viaţă care ţi-a mai rămas pentru mînţuirea ta şi poţi să te mîntuieşti numai prin post, rugăciune, prin primirea Sfintei împărtăşanii şi prin fapte bune. Împlineşte cu sfinţenie toate poruncile Domnului pînă la sfîrşitul vieţii. Despre cele văzute acum să nu povesteşti nimănui înainte de trecerea celor trei luni, după care poţi să le spui la rudenii şi la vreun prieten de-al tău. Mai ţine minte şi aceasta: Cînd te rogi lui Dumnezeu, să ai gîndurile adunate şi să te adresezi lui Dumnezeu cu smerenie. Cînd posteşti, să nu fii trist şi supărat, ci vesel şi zîmbitor. Nu trebuie să ştie cineva despre această nevoinţă a ta. In lume să fii şi în viitor comunicabil, cu cei ce se bucură, să te bucuri, dar în toate măsurat şi stăpîn pe tine; cu cei ce plîng, plîngi şi mîngîie-i. Să respecţi legile şi stăpînirea şi să împlineşti cele rînduite de stăpînire. Să te rogi lui Dumnezeu şi să-L ai mai presus de orice. Dacă ai nevoie de sfat sau ajutor duhovnicesc, mergi la Biserica lui Hristos. Cînd ne vom despărţi, să mergi de îndată la mănăstirea Ziţa şi cînd intri In biserică, vei vedea că, pe locul unde se vînd luminări, icoane, cărţi sfinte şi alte lucruri, pe raftul de lîngă uşă, se află cărţile. Cumpără-le pe primele patru la rînd; ia şi Noul Testament. Sileşte-te să le citeşti, dar cu ajutorul explicaţiilor, deoarece nu înţelegi toate cele scrise în ele. Noul Testament citeşte-l regulat”. Cu aceste cuvinte, Sfîntul Arhanghel Gavriil m-a însemnat cu semnul Sfintei Cruci şi s-a făcut nevăzut.

foto: Orthphoto

Deşteptarea

Odată cu încetarea vedeniei m-am deşteptat. Eram lac de sudoare şi nu mă puteam mişca din pricina unei mari oboseli. Ceasul care se afla lîngă mine arăta ora şase după amiază. Sub impresia acestei vedenii m-au cuprins pe rînd sentimente de bucurie şi de frică şi am mulţumit lui Dumnezeu că m-a învrednicit să văd toate acestea. În această slăbiciune fiind şi gîndindu-mă la toate cele văzute în cele şase ore trecute, mîna mi s-a mişcat spre obraz şi am făcut semnul Sfintei Cruci. Oboseala care mă ţinea pironit pe pat a dispărut şi m-âm sculat imediat bucuros că am scăpat de această greutate. După ce m-am pus în rînduială, am plecat la mănăstirea Ziţa după cărţile pe care îngerul îmi spusese să le cumpăr. În mănăstire nu era nimeni, afară de un monah, pe care mai pe urmă am aflat că-1 chema părintele Gherasim. După ce m-am închinat la icoane şi am aprins luminări, m-am apropiat de raftul cu cărţi şi am cerut părintelui Gherasim să-mi dea cele patru cărţi din rînd. Afară de acestea am mai cumpărat încă două, pe care se afla icoana Maicii Domnului cu Domnul nostru Iisus Hristos. La plecare, călugărul m-a întrebat cu multă bunătate de unde sunt. De teamă ca nu cumva să-i descopăr ceva din cele ce trăisem, i-am răspuns în grabă, lucru de care mă ruşinez şi acum: “Ce te interesează de unde sunt!” M-am întors şi am ieşit din biserică. Îndată ce m-am întors la băi, m-am apucat să citesc cărţile ce le cumpărasem. în ziua următoare, fiind mare sărbătoare a sfîntului Apostol Petru, am mers pentru prima mea rugăciune la mănăstirea Ziţa. Din inimă am urmărit toate părţile Sfintei Liturghii, iar cîntarea monahilor mi-a adus aminte de minunatele cîntări ale îngerilor din bisericile cereşti. Inima mi s-a umplut de dulceaţa unei duhovniceşti bucurii. Am mulţumit Domnului, Care a început să schimbe inima mea cea păcătoasă. Am mulţumit Domnului, Care m-a miluit şi pe mine păcătosul. Mulţumeam, şi prin faţa ochilor mei trecea viaţa mea confuză, păcătoasă şi plină de neorînduială. Nu se vedea nici o lumină, nici o mîngîiere. Amintirea acestei vieţi îmi producea o adîncă mîhnire. Nu m-am mai putut stăpîni, cînd în biserică a început, sărbătoresc şi tainic, cîntarea “Care pe Heruvimi”, care anunţă momentele cele mai înalte ale Sfintei Liturghii, înăuntru meu parcă bătea ceva, parcă se desfăcea ceva din pieptul meu. Mi-am strîns inima, dar ochii n-au mai putut ţine: curgeau torent lacrimile în rănile mele deschise şi inima căită. Slavă Ţie, Doamne! Slavă Ţie! Am ieşit din biserică liniştit, uşor şi refăcut duhovniceşte. înăuntrul meu s-a coborît duhovnicească rînduială. Restul şederii mele la băi, l-am folosit pentru schim¬barea mea duhovnicească. în zadar mă aşteptau să mă întorc la ele, obiceiurile mele de mai înainte: plimbările, muzica distractivă şi alte rele. Timpul care mi-a mai rămas din concediu l-am petrecut în rugăciune, citirea cărţilor sfinte şi cugetare la toate cele pe care le trăisem.

În familie

Cînd m-am întors acasă, am încetat să mai ghicesc în cafea, să povestesc glume nepotrivite şi să am convorbiri nefolositoare. Cu oamenii eram tot vesel şi glumeţ, dar preferam singurătatea mai mult decît orice întîlnire. în faţa ochilor aveam necontenit icoana celor trăite. Din mintea mea nu ieşeau cuvintele Sfîntului Apostol Petra că trebuie să-mi folosesc restul vieţii pentru mîntuirea mea. Eram atent să nu povestesc nimic din cele ce trăisem, înainte de trecerea celor trei luni. Vegheam, mă rugam, plîngeam şi ţineam post aspru. în ajunul fiecărei miercuri şi vineri, i-am spus soţiei mele ca pentru ziua următoare să-mi gătească mîncare de post, iar ea şi fiul meu puteau mînca ceea ce voiau. Era ciudat că, în tot timpul de la întoarcerea mea de la băi, soţia mea nu m-a întrebat niciodată de ce postesc. Prima dată mi- a pus această întrebare cu două zile înainte de împlinirea celor trei luni de tăcere obligatorie despre vedenia mea. În timpul mesei, soţia mă întreabă: “Ce se întîmplă cu tine? De trei luni ai devenit alt om. Nu te mai recunosc. Suntem căsătoriţi de 18 ani şi în tot acest timp nu ai postit nici o zi, ca să nu mai vorbesc de miercurea şi vinerea din fiecare săptămînă. Nu mai cauţi în cafea, ai încetat glumele, ai încetat să mai aduni vecinii ca să le povesteşti lucruri distractive. Şi ce este ceea ce m-a împiedicat pînă acum să te întreb acest lucru?”. Uite că puterea dum¬nezeiască nu i-a îngăduit soţiei mele să mă întrebe pînă ce nu au trecut cele trei luni! I-am spus să aibă răbdare pînă poimîine şi atunci ti voi spune totul. După două zile, s-au adunat soţia mea, sora ei şi fiul meu ca să audă povestirea mea. Le-am povestit toate pe rînd. Fără să-i întreb despre părerea lor le-am zis: “De azi înainte să încetaţi a mai înjura. Vă îndemn să vă rugaţi lui Dumnezeu şi să mergeţi regult la biserică. Să ştiţi că de azi înainte vom prăznui regulat sărbătoarea familiară a Sfin¬tei Paraschiva. Vă sfătuiesc, de asemenea, şi vă rog să postiţi, să vă spovediţi şi să vă împărtăşiţi şi mie să nu-mi mai faceţi observaţie că postesc miercurea şi vinerea şi celelalte posturi, nici să nu mă deranjaţi cînd mă rog lui Dumnezeu acasă”. Soţia mea şi fiul meu au făgăduit că vor înceta să mai înjure, că vor crede în Dumnezeu, se vor închina înainte şi după masă şi înainte de culcare şi vor ţine sărbătoarea familiară. Au primit să postească toate posturile, să meargă la biserică şi să se roage dimineaţa şi seara. Soţia mea mi-a zis că se va împărtăşi odată pe an şi împreună cu fiul. meu s-au angajat să ţină posturile din Vinerea Mare, din ziua Sfintei Cruci şi la Tăierea Capului Sfîntului Ioan Botezătorul. N-am vrut să-i silesc la o asprime mai mare pentru mîntuirea sufletelor lor, dacă ei nu o făceau de buna lor voie.

foto: Orthphoto

După cîteva zile am plecat la Mînăstirea Ziţa ca să mă spovedesc şi împărtăşesc. Am socotit că este mai bine să merg acolo unde s-a întîmplat şi minunea. Ajungînd la mănăstire, am rugat pe o călugăriţă să mă anunţe la Episcopul Vasile, că vreau să mă spovedesc şi că simt nevoia să o fac înaintea lui. I-am spus pe scurt ceea ce mi s-a întîmplat şi am rugat pe episcop ca să mă primească. După puţină aşteptare, am fost chemat în biroul episcopului, care mă aştepta m picioare. I-am făcut metanie şi i-am zis: “Dumnezeu să ajute”, iar el mi-a răspuns: “Dumnezeu să ajute, fiule”. I-am sărutat crucea şi mîna şi i-am zis: “Preasfinţite, binecuvîntaţi”. “Dum¬nezeu să te binecuvinteze, fiule” mi-a răspuns episcopul. A înţeles că eram neliniştit şi cu glas bllînd m-a poftit să şed. M-a întrebat de unde sînt şi i-am răspuns că m-am născut în Zacuta şi că de multă vreme trăiesc în Kraghievaţ. La răspunsul meu, episcopul mi-a zîmbit amabil şi mi-a zis: “Te-ai născut în eparhia mea”. În continuarea convorbirii m-a întrebat dacă am familie, unde lucrez şi după aceasta m-a rugat să-i poves¬tesc cu răbdare şi fără emoţie toate cele trăite. I-am povestit de la început pînă la sfîrşit cele ce s-au întîmplat. Cînd îi vorbeam mă privea cu atenţie; din cînd în cînd îşi făcea cruce, se minuna şi mulţumea lui Dumnezeu pentru mila şi darul Său, zicînd: “Doamne, miluieşte! Doamne, miluieşte!”, “Doamne, mare este puterea Ta, stăpînirea şi mila Ta!”. Cînd le-a auzit pe toate, mi-a zis că sufletul meu în acel timp era afară de trup,, că provizoriu eram mort în timpul cît a ţinut vedenia. “Şi acum să te întreb dacă eşti pregătit duhovniceşte pentru spovedanie”. După ce i-am răspuns afirmativ, m-a pus să sărut crucea şi icoana şi să îngenunchi. Apoi episcopul a luat epitrahilul, mi 1-a pus pe cap şi mi-a zis: “Duşane, fiule, acum mărturiseşte toate păcatele şi nu ascunde nimic. Eu te ascult şi-ţi voi citi rugăciunea de dezlegare. Apoi vei primi Sfînta împărtăşanie, Trupul şi Sîngele lui Hristos şi Domnul te va ierta! Spune liber toate păcatele pe care le-ai făcut cu fapta, cu cuvîntul şi cu gîndul în toată viaţa ta pînă în clipa aceasta. Nu te teme că voi vorbi cuiva despre păcatele tale. Pe acestea numai Domnul le va şti şi eu care te spovedesc. Noi care. spovedim avem poruncă să păstrăm secretul spovedaniei”. Aceste cuvinte m-au eliberat desăvîrşit şi i-am spus cu deamănuntul toate păcatele. în cursul spovedaniei am început să plîng şi să suspin, rugînd pe Domnul şi pe Maica Domnului să mă ierte că îi înjurasem de multe ori.

După ce am mărturisit toate păcatele pe care le ştiam, Episcopul Vasile a citit rugăciunea de dezlegare pe capul meu şi de multe ori m-a întrebat dacă mă pocăiesc de toate păcatele pe care le-am făcut. Printre lacrimi i-am răspuns din adîncul inimii şi al sufletului şi că făgăduiesc ca în viitor să mă păzesc de tot păcatul. Cînd a terminat rugăciunea, a luat epitrahilul de pe capul meu şi iarăşi am sărutat sfînta cruce şi icoana. Apoi episcopul m-a miruit şi a început să citească rugăciunile dinaintea Sfintei împărtăşanii. Cînd am primit Sfînta Împărtăşanie, am simţit o mare bucurie şi uşurare. Starea pe care o trăieşti după o spovedanie curată este cu neputinţă de descris. Bucuria, fericirea, buna dispoziţie, uşurarea, stăpînesc şi îndulcesc sufletul. Omul parcă simte că s-a născut din nou. Cînd, i-am spus episcopului cum mă simt, mi-a zis: “Fiule, Duşane, acesta este semnul că Dumnezeu ţi-a iertat păcatele şi de acum să nu mai păcătuieşti. Ceea ce ai văzut şi ai auzit este un mare lucru şi cred că de acum nimic nu te va mai atrage să păcătuieşti”. La sfîrşit, episcopul mi-a dat mai multe sfaturi. Mi-a spus să mă gîndesc la moarte, deoarece cine se gîndeşte la ea, nu mai păcătuieşte şi să nu mă tem de scurtimea acestei vieţi pămînteşti, despre care îmi vorbise şi Sfîntul Apostol Petru şi arhanghelul Gavriil, deoarece ei s-au referit la această viaţă care este scurtă, faţă de veşnicie şi că pot trăi şi o sută de ani şi să mă rog lui Dumnezeu ca şi cum aş muri mîine. Sînt deplin fericit ca mila Iui Dumnezeu m-a întors pe calea credinţei şi că pot să mulţumesc lui Dumnezeu din toată inima şi din tot sufletul pentru toate darurile, răbdarea şi pedepsele pe care mi le trimite Sfînta Sa Pronie. Mă rog lui Dumnezeu că să creadă în adevărul despre renaşterea mea duhovnicească toţi cei care îl cunosc şi să descopere şi aftora cele ce m-au ajutat să găsesc drumul cel adevărat pentru mîntuirea sufletului.

                                Har şi pace să ne dăruiască Domnul nostru Iisus Hristos.

                                    AMIN.