Mărturia Patriarhului Diodor al Ierusalimului
Patriarhul Diodor al Ierusalimului (1923-2000, patriarh între anii 1981-2000) a venit la Ierusalim în anul 1938 şi de atunci a luat parte an de an la ceremonia Sfintei Lumini. El ne-a lăsat următoarea mărturisire:
,,Rugăciunea în Sfântul Mormânt este un moment foarte sfânt, într-un loc foarte sfânt. De aici a înviat cu slavă Domnul şi de aici Şi-a răspândit lumina în lume. Îngenunchind în faţa acestui loc unde El a înviat din morţi, suntem aduşi în imediata apropiere a Învierii Sale slăvite. Învierea este pentru creştinii ortodocşi centrul credinţei. Prin Învierea Lui, Hristos a câştigat biruinţa finală asupra morţii, nu doar asupra morţii Sale, ci şi asupra morţii celor ce sunt aproape de El. Nu cred că este o întâmplare că Focul Sfânt apare exact pe locul acesta. Hristos vrea să ne reamintească faptul că Învierea Sa este o realitate, nu un mit.
După ce au fost stinse toate luminile din biserică, mă înclin şi intru în prima încăpere a mormântului (Capela Îngerului). De acolo îmi găsesc drumul prin întuneric spre camera interioară unde a fost îngropat Hristos. Aici îngenunchez cu frică sfântă în faţa locului unde a zăcut trupul lui Hristos după moarte şi de unde a înviat. Spun anumite rugăciuni care ne-au fost transmise de-a lungul secolelor şi după aceea aştept. Uneori aştept câteva minute, dar de obicei minunea are loc imediat după ce am spus rugăciunile. Din mijlocul lespezii pe care a fost culcat Iisus se revarsă o lumină nedefinită, care are o tentă albăstruie, dar culoarea poate căpăta multe nuanţe. Nu poate fi descrisă în cuvinte omeneşti.
Lumina răsare din piatră ca ceaţa care se ridică deasupra unui lac, lespedea pare a fi acoperită de un nor, dar este lumină. Lumina se comportă diferit în fiecare an. Uneori acoperă piatra, alteori luminează tot Mormântul, aşa încât oamenii de afară văd Mormântul plin de lumină. Lumina nu arde, nu mi-am ars barba niciodată în cei 16 ani de când sunt patriarh al Ierusalimului şi am primit Focul Sfânt. Lumina are altă consistenţă, diferită de lumina focului care arde în candelă. La un moment dat, Lumina se înalţă şi formează o coloană în care focul este de natură diferită, aşa că pot aprinde lumânările mele de la ea. După ce am primit flacăra, ies şi dau Focul întâi patriarhului armean, apoi patriarhului copt şi după aceea tuturor celor prezenţi în biserică”.
Mărturii istorice care adeveresc minunea
Sfintei Lumini şi vechimea sa
Sfintei Lumini şi vechimea sa
Mărturiile despre Sfânta Lumină se regăsesc în două izvoare principale: în tipicele sau documentele liturgice ce vorbesc despre rânduiala slujbelor de peste an, şi în relatările pelerinilor în Ţara Sfântă. Există şi alte surse, la fel de demne de crezare, precum vieţile sfinţilor, cronici istorice creştine şi necreştine, scrisori, diferite tratate religioase. În mod firesc, relatările din primele veacuri creştine sunt puţine la număr, iar pe măsura trecerii secolelor, istorisirile se înmulţesc şi oferă mai multe amănunte.
Aceste relatări mărturisesc faptul că minunea nu are loc decât la slujba săvârşită de ierarhii ortodocşi, şi niciodată la cei catolici sau monofiziţi; există cazuri în care aceştia din urmă au încercat să ia locul ortodocşilor pentru a primi Lumina şi de fiecare dată au avut loc minuni înfricoşate. De asemenea, lumea musulmană nu a rămas indiferentă la ea, mai mulţi cronicari musulmani redând în scrierile lor minunea, care de altfel a fost pricină de convertire la Ortodoxie pentru unii din coreligionarii lor.
Prima mărturie o aduc Sfinţii Părinţi ai Bisericii care spun că Sfinţii Apostoli Petru şi Ioan, primii care au ajuns la mormântul Domnului după vestirea mironosiţelor, au văzut Lumina dumnezeiască. Deşi îngerul plecase, deşi era încă întuneric, ei au văzut giulgiurile şi mahrama pentru că mormântul era plin de lumină. În Cuvântarea a II-a, Despre Învierea lui Hristos, Sfântul Grigorie al Nyssei scrie: ,,Şi când le-a văzut (giulgiul şi mahrama), Petru a crezut, pentru că Mormântul era plin de lumină, deşi era încă noapte; interiorul Mormântului era vizibil într-un chip îndoit: atât pentru simţuri, cât şi pentru minte”.
Tot aşa scrie dumnezeiescul Ioan Damaschin: ,,Şi degrabă alergând Petru, a stătut înaintea mormântului şi, văzând lumină în groapă, s-a spăimântat, pentru că a văzut într-însa giulgiurile singure zăcând, fără dumnezeiescul Trup” (Octoih, glasul al 8-lea, sedelnă la utrenia duminicii).
În Istoria Bisericească, Eusebiu de Cezareea descrie o minune legată de sărbătorile pascale. Pe vremea Sfântului Patriarh Narcis al Ierusalimului (secolul al II-lea), în timpul marii privegheri de toată noaptea a Paştilor, s-a terminat untdelemnul din candele. Credincioşii s-au întristat foarte tare, iar patriarhul a poruncit ca toate candelele să fie umplute cu apă din izvorul Siloamului. La rugăciunea lui, apa s-a transformat în untdelemn şi a ars câtă vreme a ţinut slujba de Paşti.
Stâlpul de piatră (care se află la intrarea în Biserica Învierii Domnului) de unde a ieşit Sfânta Lumină în 1580, când armenii i-au împiedicat pe ortodocşi să intre în biserică de Sfintele Paşti
,,Nu există însă slujbă la ceasul al nouălea în Sâmbăta Mare pentru că pregătirea pentru privegherea pascală se face în biserica mare, Martyrion. Privegherea este săvârşită aici exact la fel cum o săvârşim noi acasă. La ceasul al zecelea, care aici este numit Licinicon, ori cum spunem noi vecernie, o mare mulţime este adunată în Biserica Învierii Domnului. Toate făcliile şi lumânările sunt aprinse, iar acest fapt produce o lumină puternică. Însă lumina nu este adusă înăuntru de afară, ci este luată din interiorul grotei (Sfântului Mormânt), adică din interiorul grilajului unde întotdeauna, zi şi noapte, arde o candelă”.
Alături de această scriere a monahiei Egeria stă Lecţionarul Armean, care cuprinde informaţii despre tipicul folosit de Biserica Învierii Domnului din Ierusalim între anii 417-439. În lecţionar este specificată o ,,ceremonie a Sfintei Lumini asociată sărbătorii privegherii pascale”, asemănătoare cu ritul Sfintei Lumini din zilele noastre.
Prăznuirea Sfintelor Paşti la Ierusalim, în anul 1941 Patriarhul ortodox al Ierusalimului, Timotei (1935-1955)
Codicele Patriarhiei Ierusalimului Hagios Stavros 43, care datează din secolele VIII-IX, descrie pe larg ce se petrece în Sâmbăta Mare în Biserica Învierii Domnului: ,,Iar când purtătorii de mir au sfârşit umplerea şi pregătirea candelelor, patriarhul sigilează Sfântul Mormânt şi ia cheile cu el, după care toate candelele din biserică sunt stinse. Patriarhul merge împreună cu clerul, toţi în veşminte albe, în Biserica Sfintei Învieri a Domnului, fără a avea vreun mijloc de aprindere a candelelor şi fără cădelniţă şi începe în linişte vecernia”. Urmează tămâierea, înconjurarea mormântului de 3 ori, închiderea lui şi celelalte, toate fiind redate într-amănunt.
O altă relatare amplă a venirii Sfintei Lumini se găseşte în Itinerarul scris de călugărul apusean Bernard, care a fost martorul minunii în anul 870: ,,Merită să spunem ce se întâmplă în Sâmbăta Sfântă la privegherea de Paşti. Se merge în procesiune cântându-se Doamne miluieşte până ce vine îngerul şi aprinde lumina în candelele care atârnă deasupra Mormântului. Patriarhul trece o parte din această lumină episcopilor şi mulţimii oamenilor”.
Din secolele VIII-IX încep să se înmulţească istorisirile musulmanilor. Astfel, într-o sursă islamică anonimă de la sfârşitul secolului al IX-lea se scrie: ,,Când încep Paştile la creştini, în ziua Sâmbetei Mari, poporul iese de la locul mormântului la locul pietrei în jurul căreia este o galerie. De acolo ei privesc locul mormântului şi toţi se roagă şi cad jos înaintea Preaînaltului Dumnezeu, din timpul rugăciunii de dimineaţă şi până la apusul soarelui. Emirul şi Imamul moscheii sunt prezenţi şi ei. Un străjer închide uşa mormântului şi stă înaintea ei. Ei toţi rămân astfel, până ce văd o lumină asemănătoare unui foc alb ieşind din interiorul mormântului. Străjerul deschide apoi uşa mormântului şi intră înăuntru. În mâinile lui se află o lumânare, pe care o aprinde de la foc şi o duce apoi afară. Deşi e aprinsă, lumânarea nu arde. El o dă imamului, care ia lumânarea şi aprinde candelele moscheii. Când lumânarea este trecută unei a treia persoane, ea începe să ardă şi se preschimbă în foc”.
O altă scurtă relatare se regăseşte într-o scrisoare a Mitropolitului Aretha al Cezareei Capadociei către emirul Damascului, care datează de la începutul secolului al X-lea: ,,În fiecare an până acum sfântul şi scumpul Său Mormânt lucrează minuni în ziua Învierii. Emirul Ierusalimului stând lângă Sfântul Mormânt, ale cărui uşi el le sigilează, iar creştinii stând în nava Bisericii Învierii strigând Doamne miluieşte, cu o bruscă fulgerare candela se aprinde şi de la ea iau lumină toţi locuitorii Ierusalimului, aprinzându-şi făcliile lor”. Se remarcă că mitropolitul spune că în fiecare an are loc venirea Sfintei Lumini.
În anul 947, un cleric de la curtea împăratului bizantin Constantin al VII-lea Porfirogenetul, anume Niketas, îi trimite o scrisoare împăratului, în care îi descrie încercarea unui emir furios de a pune capăt ceremoniei Luminii Sfinte. Acesta era mânios deoarece ,,prin săvârşirea minunii voastre celebrate cu artificii magice, aţi umplut întreaga Sirie cu religia creştinilor şi aţi distrus aproape toate obiceiurile noastre, făcând din aceasta o ţară de creştini”.
Sfintele Paşti din anul 1905 Curtea Bisericii Învierii Domnului
Cererii emirului de a nu se mai săvârşi ceremonia de la Mormântul Domnului, creştinii îi răspund că astfel s-ar pierde veniturile colectate de autorităţile musulmane de la pelerinii creştini prezenţi la minune. Emirul născoceşte alt plan, iar Niketas descrie în scrisoarea sa minunile înfricoşate săvârşite de Dumnezeu spre zădărnicirea planului acestuia.
Emirul ,,a cerut patriarhului, sub ameninţarea interzicerii sărbătorii populare a Învierii lui Hristos, o plată de 7.000 de galbeni. Dar în timp ce patriarhul era ţinut închis sub pază în pretoriu, Dumnezeul minunilor a umplut două din braţele unei candele triple ce atârna deasupra locului unde trupul lui Hristos a fost dat jos de pe cruce pentru a fi spălat (Piatra Ungerii). Când vestea minunii a ajuns la pretoriu, creştinii şi musulmanii au alergat la biserică.
Patriarhul a sosit şi el urmat de cler şi, văzând că nu avusese loc aprinderea Luminii Sfinte, a închis cu ajutorul musulmanilor Sfântul Mormânt şi a început să se roage împreună cu creştinii. Spre ceasul al şaselea, fixând cu privirea Mormântul, el a văzut arătarea suprafirească a luminii. A intrat în Mormânt a cărui intrare i-a fost arătată de un înger. Când a luat o lumânare spre a da din focul dumnezeiesc tuturor celor din biserică care aveau făclii, abia a ieşit afară din mormânt că a şi văzut biserica umplută dintr-odată de o lumină dumnezeiască.
Musulmanii înşişi erau plini de uimire, deoarece până atunci arătarea luminii se petrecea doar la una din candelele dinlăuntrul Mormântului, în vreme ce în această zi întreaga biserică se umpluse de lumină. Emirul, care privise de undeva de sus, a fost martorul unei minuni încă şi mai mari. Cea mai mare dintre candelele suspendate în faţa sa a lăsat să scape untdelemnul şi apa pe care le conţinea şi s-a umplut de focul dumnezeiesc, deşi nu avea defel fitil”.
Al doilea mileniu creştin
La începutul secolului al XI-lea, în lucrarea sa despre sărbătorile diferitelor popoare din lumea islamică, istoricul musulman al-Biruni notează: ,,În legătură cu Sâmbăta Învierii se spune o istorie ce uimeşte pe cercetătorii ştiinţelor naturale şi al cărei fundament este cu neputinţă de descoperit. Dacă asupra fenomenului n-ar fi existat acordul venit din partea unor persoane cu concepţii diferite şi care relatează că el este fundamentat pe declaraţiile martorilor oculari şi a fost transmis de învăţaţi deosebiţi şi de alţi oameni în cărţile lor, nu i s-ar putea da vreo crezare. Am aflat despre el din cărţi şi am auzit despre el de la al-Faraj ibn Salih din Bagdad.
Pe această temă se face un raport, care este trimis în capitala califului de îndată ce focul coboară. Cel care mi-a povestit despre aceasta mi-a spus că unele din autorităţi (musulmane) au înlocuit feştila candelei cu un fir de aramă, cu scopul ca acesta să nu se aprindă şi ceremonia să fie astfel întreruptă. Dar când focul a coborât, ea s-a aprins totuşi”.
În anul 1009, Biserica Învierii este distrusă din temelii la porunca califului al-Hakim. Istoricul sirian Ibn al-Qualanisi, care a scris la jumătatea secolului al XII-lea cea mai amănunţită relatare a acţiunilor califului al-Hakim, consideră că distrugerea s-a datorat în exclusivitate reacţiei califului faţă de coborârea Luminii Sfinte în Sâmbăta Paştilor în acest lăcaş din Ierusalim. Violenţa extremă a campaniei califului arată popularitatea pe care o avea în epocă minunea Luminii şi credinţa creştinilor în aceasta.
Următorul martor însemnat este egumenul rus Daniil, care a vizitat Ţara Sfântă în 1106-1107, în vremea stăpânirii cruciate a Ierusalimului: ,,La ceasul al şaselea al Sâmbetei Sfinte, toţi se adună la Biserica Învierii, oameni de pretutindeni, în număr mare şi cu anevoie de socotit. Mulţimea a umplut locul din jurul bisericii, numai preoţii erau înăuntru şi fiecare, clerici şi laici, aşteptam sosirea prinţului şi a curţii sale (prinţul latin al Ierusalimului).
Prinţul mi-a poruncit … să merg … deasupra uşilor Sfântului Mormânt, în partea opusă marelui altar, aşa că puteam vedea peste uşile mormântului, trei dintre ele toate sigilate cu sigiliul regal. În ce priveşte clericii latini, ei au rămas la altarul mare. La ceasul al optulea, clerul ortodox a început să cânte vecernia. Spre sfârşitul ceasului al nouălea, când au început să cânte stihul ,,Cânta-voi Domnului”, un nor mic venind dinspre răsărit s-a oprit dintr-o dată deasupra cupolei deschise a bisericii şi o ploaie torenţială de lumină a căzut peste Sfântul Mormânt şi peste noi cei ce eram deasupra Mormântului. Atunci Sfânta Lumină a luminat dintr-o dată Mormântul, strălucind luminos şi frumos. Episcopul a deschis uşile mormântului şi a mers cu lumânarea pentru a fi aprinsă şi apoi pentru a trece focul celorlalţi oameni.
Acest foc sfânt nu este ca o flacără obişnuită, ci arde într-un fel foarte neobişnuit, cu o strălucire de nedescris şi o culoare roşie asemenea scorţişoarei”.
La sfârşitul veacului al XII-lea, Itinererium regis Ricardi înfăţişează vizita lui Saladin la Sfântul Mormânt în Sâmbăta Mare a anului 1192. Autorul cronicii scrie: ,,Saladin, cu suita sa, a făcut o vizită la Sfântul Mormânt al Domnului nostru, pentru a se asigura el însuşi de adevărul unui fapt, anume de pogorârea din cer a Luminii, o dată pe an, pentru a aprinde candela. După ce urmărise pentru un timp cu mare atenţie evlavia şi căinţa multor captivi creştini care implorau mila lui Dumnezeu, el şi toţi ceilalţi turci au văzut, pe neaşteptate, focul dumnezeiesc pogorând şi aprinzând candela, aşa că au fost puternic mişcaţi, în timp ce creştinii se veseleau şi slăveau cu glas tare faptele puternice ale lui Dumnezeu.
Dar saracinii nu au crezut această minune atât de minunată şi vădită, deşi au fost martori la ea cu propriii lor ochi, ci susţineau că era o născocire mincinoasă şi o fraudă amăgitoare. Pentru a dezvălui frauda, Saladin a poruncit să fie stinsă candela; însă aceasta a fost reaprinsă numaidecât de puterea dumnezeiască; iar când necredinciosul a poruncit să fie stinsă a doua oară, aceasta a fost aprinsă din nou, şi tot aşa şi a treia oară. Atunci, zăpăcit, sultanul a strigat în chip profetic: ‘Da, în curând voi muri sau voi pierde Ierusalimul’ ”.
La 9 martie 1238, Papa Grigorie al IX-lea a emis o bulă papală, prin care interzicea explicit orice participare a latinilor la ceremonia Luminii Sfinte, pe care o condamna ca fraudă. Faptul că papa a considerat necesar să alcătuiască o bulă arată că ceremonia Luminii Sfinte era suficient de cunoscută în secolul al XIII-lea, încât să atragă atenţia autorităţilor papale, şi indică sfârşitul oricăror reacţii de simpatie ale apusenilor faţă de Sfânta Lumină.
În 1360, împăratul Ioan al VI-lea Cantacuzino, unul din cei mai învăţaţi conducători bizantini, a scris cel de-al patrulea tratat apologetic asupra credinţei musulmane. Vorbind despre minunea Sfintei Lumini ca despre un argument pentru adevărul religiei creştine, el scrie: ,,În Ierusalim, în fiecare an de Paşti se petrece o minune la Sfântul Mormânt. În ceasul în care creştinii sunt adunaţi acolo cântând imne Învierii lui Hristos, o lumină din cer se pogoară şi aprinde cele trei candele aflate în mormântul lui Hristos”.
În secolul al XVII-lea, Arhiepiscopul Gavriil al Nazaretului istoriseşte: ,,În 1580, în timpul Patriarhului Sofronie al Ierusalimului, s-a întâmplat următoarea minune în Sâmbăta Mare. Lumina Sfântă a ieşit printr-un stâlp (de piatră) despicat, vizibil chiar şi acum lângă uşile bisericii, din următorul motiv: Armenii erau în acel timp rău-intenţionaţi faţă de ortodocşi. Ei au făgăduit să dea guvernatorului Ierusalimului o sumă importantă de bani ca el să intervină şi să împiedice pe patriarhul ortodox să intre în Biserica Învierii în Sfânta şi Marea Sâmbătă. Din pricina lăcomiei, guvernatorul s-a învoit.
Astfel numai armenii, cu mare veselie, au intrat în biserică, nădăjduind să primească Sfânta Lumină, în timp ce ortodocşii stăteau cu patriarhul lor afară în curte şi plini de mâhnire rugau pe Dumnezeu cu inimile pline de căinţă să-şi arate mila îndurării Sale. În timpul rugăciunii lor, sus-pomenita coloană s-a despicat şi Lumina Sfântă a ieşit prin ea. Văzând aceasta, patriarhul s-a ridicat repede şi închinându-se cu evlavie a aprins lumânările pe care le avea în mâna sa şi a împărţit Lumina ortodocşilor spre sfinţirea lor.
Când au văzut minunea, portarii musulmani au deschis de îndată porţile bisericii. Patriarhul şi marea mulţime împreună cu el au intrat în biserică cântând: ,,Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru ?” şi astfel a fost săvârşită liturghia. Ca urmare a acestei minuni, unul din acei portari a mărturisit tare pe Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu şi a crezut în El. Când au auzit aceasta, foştii săi coreligionari s-au umplut de mânie şi l-au ars în curtea sfântă, şi aşa el a primit o moarte de mucenic”. Până în ziua de astăzi, arabii ortodocşi ai locului prăznuiesc această întâmplare minunată printr-o procesiune tumultuoasă, vestind biruinţa religiei lor asupra celor care ar fi furat Lumina Sfântă de la păstrătorii ei de drept”.
Un Codice al Patriarhiei Ierusalimului datând din 1634 relatează evenimentele din acel an. O nouă discordie s-a ivit între ortodocşi şi armeni, ultimii calculând că Învierea Domnului urma să aibă loc cu o săptămână mai târziu decât grecii. Încă o dată, arhiereul armean Karkour a dat bani autorităţilor locale musulmane pentru a-i împiedica pe ortodocşi să intre în Sfântul Mormânt în Sâmbăta Mare.
La ceasul al nouălea, pământul a început să se cutremure şi trei pocnituri puternice s-au auzit dinăuntrul Mormântului. Apoi, ca o flacără de fulger, Lumina Sfântă a apărut tuturor. Din nou s-a cutremurat pământul şi mulţi dintre paznicii Sfântului Mormânt au căzut cu feţele la pământ de frică. În mijlocul marii tulburări, toţi spuneau: ,,Credinţa creştinilor este cea adevărată”. Istoria este întărită de o scrisoare despre cele petrecute a Patriarhului Teofan al Ierusalimului (1608-1645) către ţarul rus Mihail.
În 1846, monahul rus Partenie vizita Ţara Sfântă şi era martorul minunii. Notele lui de călătorie cuprind numeroase evocări ale evenimentelor Ierusalimului acelui timp. El acordă o atenţie deosebită ceremoniei Luminii Sfinte şi o descrie pe larg: ,,Lumina curgea asemenea a două râuri de foc, unul de la apus, de la Mormântul lui Hristos, iar altul de la răsărit, din altar. Întreaga biserică se prefăcuse în foc. Nimic nu putea fi văzut în biserică decât Lumina cerească. Deasupra şi dedesubt şi în jurul balcoanelor, Lumina se revărsa mereu. După ieşirea patriarhului cu Sfânta Lumină, oamenii s-au grăbit înăuntru ca să se închine. Şi am socotit potrivit să fac şi eu la fel. Întreg Mormântul lui Hristos era ud, de parcă îl umezise ploaia”.
În cartea sa, Am văzut Sfânta Lumină, arhimandritul Sava Achilleos relatează istorisirea unui monah din Ierusalim, părintele Mitrofan Papaioannou. În anul 1926, acesta s-a ascuns sub o arcadă înlăuntrul kuvuklionului. Reuşind cu greu să se ascundă, el a scăpat neobservat la nenumăratele percheziţii făcute în Mormânt înainte ca acesta să fie sigilat. El mărturiseşte: ,,Tocmai în momentul în care chinul meu ajunse în punctul unei încordări groaznice, din cauza captivităţii în mica nişă, în acea neţărmurită linişte de moarte, am auzit un şuierat slab. Era asemenea unei şuviţe luminoase de vânt. Şi îndată – o privelişte de neuitat – o lumină albastră a umplut toate ungherele Sfântului Mormânt. În mijlocul acestei lumini l-am văzut limpede pe patriarh de pe a cărui faţă se rostogoleau uriaşe picături de sudoare.
Pe măsură ce se răspândea în mormânt, mişcându-se de colo-colo, chiar aşezându-se pentru un moment deasupra capului patriarhului, lumina albastră căpăta în cele din urmă o culoare albă. Atunci, aflată în plină vedere, candela aşezată pe Sfântul Mormânt s-a aprins de la sine. Patriarhul s-a ridicat apoi, s-a închinat înaintea Mormântului şi s-a dus în Capela Îngerului”.
Acestea sunt doar câteva dintre nenumăratele mărturii despre venirea Luminii Sfinte în chip minunat la Mormântul Domnului din Ierusalim. Lumina minunată a Învierii lui Hristos care a umplut toate l-a făcut pe Sfântul Ioan Damaschin să scrie în canonul Învierii: ,,Acum toate s-au umplut de lumină, şi cerul şi pământul şi cele dedesubt”.
Iar noi, la ceasurile Paştilor, cântăm: ,,Ca un purtător de viaţă, mai frumos decât raiul, şi cu adevărat mai strălucitor decât orice cămară împărătească s-a arătat Mormântul Tău, Hristoase, izvorul învierii noastre”.
sursa: catacombeleortodoxiei.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu